Colibita

Un ţăran autentic
Spre sfârşitul lunii august, am primit trista veste că a murit badea Gheorghe din Colibiţa, un om înţelept, plin de har, de care ai mei se simţeau apropiaţi. Făcea parte din neamul Prăşcanilor, o familie numeroasă, care în ultima jumătate de secol reuşise să populeze întreaga moşie a bunicilor mei de la Colibiţa.

Dintre toţi, l-am îndrăgit mai ales pe badea Gheorghe, poate datorită nobleţei sufletului şi lipsei oricărei tentative de viclenie atât de des întâlnită la bârgăuani. Statura falnică, asemenea unui paltin, privirea blândă şi vorba domoală, îi dădeau un aer aristocratic, de om liber, calităţi mai rar întâlnite la români.

Era îmbrăcat întotdeauna în frumosul costum popular al ţăranilor din Munţii Bârgăului. Imaginaţi-vă albul imaculat al cămăşii şi iţarilor, gulerul şi manşetele brodate cu flori roşii şi negre, chimirul din piele lat de-o palmă, din ascunzişurile căruia se întrevedeau două lanţuri masive, unul de argint pentru ceasul de buzunar şi celălalt din nichel pentru brişca cu plăsele de os.

Pălăria o schimba după anotimp. Vara clop de paie cu panglică neagră, pe timp de ploaie pălărie din piele tare cu boruri largi, îmbibată cu seu de oaie, iar iarna cuşmă neagră de miel cu vârful îndoit într-o parte. Dacă nu era zi de sărbătoare, bundiţa şi cojocul erau purtate cu blana în afară pentru a nu se murdări.

Gândul bun îl făcea să nu se teamă de nimeni şi de nimic. Se închina doar lui Dumnezeu, iar Duminica îţi era mai mare dragul să-l vezi alături de vrednica lui soţie, lelea Paraschiva, în strană.

Cocheta bisericuţă din Colibiţa fusese ctitorită în jurul anului 1900 de un străbunic din partea mamei, Părintele Pavel, frate cu tenorul Constantin Pavel, primul director al Operei Române din Cluj. Proprietară a pădurilor din zonă, această familie înstărită s-a considerat datoare să înalţe în micul cătun de sub Piatra lui Orban, un loc de închinăciune şi slavă întru Dumnezeu. Se folosise ca material de construcţie lemnul, iar pentru fundaţie se aduseseră bolovani de râu. Stilul era cel al vechilor biserici româneşti din zonă: trei turnuri, acoperiş de şindrilă, cu streşini largi şi o mică tindă la intrare.

În fiecare dimineaţă, la răsăritul soarelui, badea Gheorghe ieşea în pridvorul casei, căuta cu privirea bisericuţa de peste apă, îşi lua clopul din cap şi făcea cu sfioşenie semnul crucii. Totul dura doar câteva clipe, după care lucrurile intrau în cotidian: vite, cosit, lemne şi multe alte activităţi atât de trebuitoare într-o gospodărie de munte.

Dintre toate animalele din bătătură, badea Gheorghe iubea caii. Avea impresia că îi completează personalitatea. Pentru îngrijirea lor îşi aloca un timp special. Spălatul, ţeselatul, împletirea cozii, adăpatul reprezentau ritualuri la care nu ar fi renunţat pentru nimic în lume. Pe lângă căruţele utilitare în gospodărie, se mai aflau o trăsură cu ziţ înalt şi două sănii albastre încrustate cu flori roşii.

După slujba creştină de duminică, badea Gheorghe scotea caii din grajd, le împodobea coama şi coada cu panglici roşii, le punea hamurile noi, o lua pe lelea Paraschivă în braţe, o suia pe ziţul înalt al trăsurii şi plecau veseli la câte o sindrofie.

Uneori coborau la Grădina de vară din centrul satului. În urmă cu 40 de ani, Colibiţa era o cochetă staţiune balneară, dezvoltată în fostele vile săseşti din zonă. Lângă Cooperativă şi Ghişeul poştal fusese amenajată o spaţioasă grădină de vară cu loje laterale din lemn alb şi un ring de dans în centru. În sunetele tarafului, clienţii consumau bere şi mici în voie.

După ce spiritele se încingeau, perechile ieşeau la joc. La început "de-a lungu”, apoi flăcăii jucau "bărbuncul”, iar într-un final "învârtita” îi arunca pe parteneri unul în braţele celuilalt. Într-un târziu, uşor ameţite de bucuria petrecerii, perechile se urcau în trăsurile împodobite cu frumoasele ţoale din lână şi plecau în tropotul cailor spre casele lor.

La sosirea în bătătură, acelaşi ritual. Badea Gheorghe o prindea cu tandreţe pe lelea Paraschiva de mijloc, o dădea jos din trăsură şi îi zâmbea. Îţi era mai mare dragul să-i priveşti. În timp ce harnica femeie pregătea cele necesare cinei, bărbatul deshăma caii şi stătea de vorbă cu ei. Îi trata cu respect ca pe nişte tovarăşi de nădejde.

Cea mai mare supărare a lui badea Gheorghe apărea când se îmbolnăveau animalele, bârgăuanii le numesc "galiţe”, sau când i se furau caii. Avea bănuielile lui. "Domnişorul Mircea, iar mi-au furat cuşmenii caii”. Întotdeauna pleca la drum seara. Se înarma cu lanternă şi topor, iar apoi o apuca pe cărări numai de el ştiute. Dimineaţa, când ne trezeam, caii nechezau veseli în grajd, iar badea Gheorghe îşi vedea liniştit de treburile lui. Niciodată nu l-am auzit să pomenească de cele întâmplate.

În unele veri, badea Gheorghe era baci la oi. Îşi avea propria lui stână, pe care şi-o aşeza într-o frumoasă pajişte de sub vârful Strunior, botezată de localnici Poiana Calului. La două săptămâni, lelea Paraschivă punea desagii cu merinde pe cai şi mergea să-şi întâlnească tovarăşul de viaţă. Uneori ne lua şi pe noi, adică pe mine şi pe fratele meu. Ne plăcea teribil atât drumul prin pădure, dar mai ales ocazia de a putea călării pe cai.

Întotdeauna badea Gheorghe ne aştepta la marginea păşunii, pentru a ne apăra de câini. Era îmbrăcat în portul specific oierilor din Munţii Bârgăului: cămaşă şi iţari îmbibate în seu de oaie pentru a nu le uda ploaia, pălărie neagră cu boruri largi, iar în picioare opinci. Când ne vedea zâmbea şi ne mângâia cu blândeţe pe cap. Apoi ne poftea la masă. Numai specialităţi: balmoş, jântiţă, tocăniţă de oaie, lapte, urdă.

După ce mâncam şi ne odihneam puţin, desagii erau încărcaţi din nou, de această dată cu roţi mari de caş, şi porneam înapoi spre casă. Badea Gheorghe ne petrecea până la marginea poienii, ne ajuta să ne suim pe cai şi ne ura drum bun.

Era scump la vorbă. Prefera să asculte, iar comentariile erau rare şi întotdeauna bine argumentate. După anul 1989, pragul casei a început să-i fie trecut de politicieni. Cu toţii îşi doreau un asemenea gospodar în partid, iar badea Gheorghe era răbdător. Îi asculta pe toţi şi uneori înclina capul îngândurat. Nu cred că îi putea influenţa cineva principiile de viaţă.

Naivi, politicienii credeau că prin vorbe meşteşugite au reuşit să-l câştige de partea lor. Înainte de plecare, unii îi dădeau chiar şi un carnet de membru de partid. Cu timpul avea o întreagă colecţie. Într-o zi, arătându-mi-o, mi-a mărturisit cu şiretenie: "Domnişoru 'Mircea, mulţi cred că m-au câştigat de partea lor, dar crezurile mele sunt aici, în inima mea, şi numai eu cu bunul Dumnezeu le cunosc cu adevărat”. Nu am ştiut niciodată de partea cui era. Asculta zilnic ştirile la un micuţ radio cu baterii, dar nu comenta niciodată. Viaţa lui se scurgea imperturbabil alături de cea a consoartei, în trăinicia gospodăriei pe care

şi-o construiseră cu vrednicia propriilor lor mâini.

În ultimii ani, lucrurile se stricaseră rău de tot. Apa lacului de acumulare îi inundase o mare parte din gospodărie, oamenii parcă nu mai erau aşa de cinstiţi şi harnici, iar autorităţile deveniseră indiferente. Deşi îşi strămutase casa undeva mai la vale de Barajul Colibiţei, vara revenea întotdeauna împreună cu lelea Paraschivă în vechea casă din Colibiţa. Îl chinuia reumatismul şi boala Parkinson. Nemaiavând forţa să lucreze, îşi petrecea majoritatea zilei pe banca din faţa casei. Mereu drept ca o lumânare, cu privirea limpede şi înţelegătoare pentru toate cele ce se întâmplau, şi îmbrăcămintea întotdeauna de un alb imaculat, asemenea primei ninsori din decembrie. Aşa mi-l voi aminti pentru totdeauna pe badea Gheorghe, singurul ţăran autentic pe care l-am cunoscut şi l-am iubit.
Conf. Dr. Mircea Gelu BUTA

Articol Mesagerul, 8 decembrie 2005